Dacă sunteți curioși să știți cum am petrecut ziua de 1 octombrie, Ziua voluntarului din programele Asociației Descoperă Natura (activități asistate de animale, școala naturii, cu caii în natură, programe de intervenție terapeutică pentru copiii cu nevoi speciale – autism, sindrom Down, dizabilități neuromotorii), vă invităm la lectură. J

7.30, duminică dimineața.

Pornim focul. Afară totul albise sub suflarea brumei. Focul o lua greu, deși, prudent, făcusem foc de cu seară ca să avem vatra caldă și, poate, niște jar. Jarul era obiectivul zilei. Găteală la jar, ca-n neoliticul fericit și fără griji. Master commander, Adi Hădean. Secunzi: Sara Alexander și Sebastian Bătinaș.

Ce a ieșit vedeți în poză, că dacă n-ați venit e treaba voastră. Dar pe lângă gustul întreg al legumelor puse direct în jar și al puilor amețiți de fum și rumeniți de dogoare, trebuie să vă mai spun ce ați pierdut de fapt. Ați pierdut peisajul de toamnă brumărie cu frunze caduce, colorat de zâmbete și inimi vii. Căci despre zâmbete și inimi e vorba în povestea noastră și a voluntariatului la noi și oriunde.

Ia luați aminte: ”…the particular aspect of volunteering as a form of prosocial behavior directed to unrelated others has prompted the idea to connect the communality of volunteering directed to unrelated and unfamiliar individuals with the activity of the Endogenous Opioid System (EOS). ”

Iată cum, fără să ne gândim (lucru minunat în situația de față), ajutându-i pe ceilalți, chiar/ mai ales necunoscuți, ne producem singuri opioidele care să ne dea starea de bucurie, zâmbet/ hlizeală. În același articol de unde am citat, Alina Rusu ( în contumacie pe motiv de Fullbright peste mări și țări) pomenește de starea de ”volunteer’s high”. Un fel de hlizeală de bucurie.

Am avut cai și copiii sau urcat pe ei. Am avut tarantule și șerpi și alte lighioane de la Vivariu, noroc că Tavi Craioveanu a avut minte și a venit când s-a mai încălzit. Că eu, bărbos-pletos, nu m-am gandit că tarantula nu e ca mine și că la zero grade intră în grevă generală.

Am mai avut dog dancing și agility, cu Iulia Lazăr de la Pet Joy. Cu câinii ei am vrut să zic. Iulia, ca și noi, face activități asistate de animale, cu copiii cu nevoi speciale. Bine, noi cu caii, ea cu cânii. Dar, vorba nativului american, cal=câine mare.

Și am mai avut oameni. Conspecifici. Nu căutați termenul în DEX că din păcate nu există. Adică membri ai marii familii de Hommo sapiens sapiens. Ultimii dintre hominizi. Oameni care au vibrat la chemarea noastră de a sărbătorii voluntarii și ideea de voluntariat. Sau măcar de a celebra niște mâncare coaptă molcom pe jar, ca inima unui adolescent la prima dragoste, cea mai mare, neîmpărtășită de frumoasa netrezită de bătăile inimii voinicului.

Sigur că așa au putut afla că vom putea lucra gratuit cu copiii cu nevoi speciale, grație celor de la Profi. Sigur că oricine este binevenit să vadă/ afle ce facem noi aici. Și, mai ales, sigur că oricine se simte în stare e poftit să ni se alăture. Pentru că voluntariatul nu e fraiereală. E autodeterminare, e learning by doing. Bunînțeles, astea pe lângă producția de opioide endogene, cum ați putut afla mai sus.

Și, ca să fiu riguros cu mine, cal bătrân, și ca să fac în continuare ceea ce zic și cred, cum au șters-o voluntarii și mesenii, am pus și eu șeaua pe un bla-bla-car și am plecat grăbit la Bacău să fiu voluntar la cea mai mare operațiune a Habitat for Humanity, Big Build, ca alături de vreo 500 de voluntari să punem umărul și să rezulte 36 de case în cinci zile pentru niște oameni aflați în nevoie. Pure endogenous opioid, ca să zic așa. Dar despre asta, într-o altă noapte cu stele.

A fost 1 octombrie. Ar fi fost ziua mamei mele.

Să nu uitați. E un om bun în fiecare dintre noi.

LĂSAȚI UN MESAJ