Am urcat muntele de multe ori. Și nu a fost întodeauna ușor. Chemarea înălțimilor era tot mai mare și uneori parcă nici vârful muntelui nu-mi mai era de ajuns.
Voiam să zbor. Doar îmi puneam în gând și deja inima îmi bătea cu o viteza înspăimântătoare. Cerul mi se părea de necuprins. Dar de ce ar trebui să îl cuprind? Și până unde poate fi cuprins cerul? Poate că cerul are semnificație doar când e privit de la sol. Când ești în aer e doar …aer. Și ceva gravitație care încearcă cumva să te lege de pământ…
Am închis ochii. În mine, odată cu dorința de mă înălța, creștea o forță nemăsurată. Am deschis ochii larg și am simțit că pot pluti. Că pot cuprinde spațiul ca într-un vis unde totul e posibil. Hai să încerc să mă ridic, mi-am spus. Și spațiul mi s-a deschis larg în fața ochilor așa necuprins cum e el. De necuprins. Urcarea n-a fost grea. Vedeam deja la mare depărtare cum linia orizontului se curba în fața mea. Văi și munți și ape mi se așterneau la picioare și sentimentul de fi cuprins de nemărginire m-a făcut să mă simt imponderabil. Eu nu zburam prin aer. Trăiam zborul ca pe o stare a firii care îmi încălzea inima.

SĂ ZBORI CU INIMA IUBIND SPAȚIUL.

Să ai sentimentul că iubind poți cuprinde orice. Că poți ajunge oriunde inima te va ghida. Să simți cum deschizând fereastra nemărginirii devine chiar nemărginirea. Să poți iubi fără margini imensa realitate care te înconjoară. Care te pătrunde pentru a te lăsa să pătrunzi atomi și particule din universul atomilor ca și cum ai pătrunde în interiorul pământului pentru a descoperi o nouă lume. La fel de vastă. La fel de misterioasă.
above-the-clouds-923929_960_720Am crezut că e un fel de cunoaștere. Și era. Doar că nu cunoșteam distanțe măsurabile, în angstromi sau ani lumină. Trăiam o dimensiune nouă, a cunoașterii inimii, a unei inimi care mă învăța să trăiesc dimensiunile prin intensitate. Prin pătrundere. Prin neînfricare. Fără limita temerii că ceea ce e necunoscut e de evitat. Ba dimpotrivă, trăiam nevoia cunoașterii prin vibrație, prin entuziasm, prin bucurie. Și orice lucru necunoscut își deschidea petalele destăinuind misterul ca pe un nou univers de cunoscut.
O foame sau sete de a ști îmi anima zborul și-l făcea maiestuos și desăvârșit. Limitat doar de propria visare. Iar visul, văzut prin ochii inimii larg deschiși era luminat. Călăuzit de aspirație. De o dorință înțeleaptă de a pătrunde taine. De a le desluși și mai apoi de a le răspândi generos în jur. Ca ele să fie mai ușor cunoscute. Mai ușor atinse. Cu inima.
Să zbori cu inima e o taină a tainelor. Și, ca orice taină, la vremea potrivită, se cere revelată. Adusă jos pentru a lumina clipele dimineților și nopților nedeslușite. Pentru o viață deplină. Nelimitată.

SĂ ZBORI CU INIMA E O TAINĂ A TAINELOR. ȘI, CA ORICE TAINĂ, LA VREMEA POTRIVITĂ, SE CERE REVELATĂ. ADUSĂ JOS PENTRU A LUMINA CLIPELE DIMINEȚILOR ȘI NOPȚILOR NEDESLUȘITE. PENTRU O VIAȚĂ DEPLINĂ. NELIMITATĂ.

Am înțeles că frica poate fi învinsă doar de o inimă puternică. În stare să iubească viața în toate formele ei. Că nu e destul să iubești pentru a cunoaște iubirea. Că zborul și visarea sunt date pentru a cunoaște forma supremă a iubirii. Dăruirea. Nu cea meschină și împuținată. Ci dăruirea deplină, nemăsurată.
Iubind total, cerul își desface petalele răsăritului și amurgului dăruind, complet, secretul recunoașterii inimii.

LĂSAȚI UN MESAJ