În fața muntelui am rămas singur. Toți ceilalți plecaseră. Care încotro. Eu n-am putut pleca. Eu nu puteam pleca. Eu n-aș fi plecat nici dacă uraganul sau cutremurul sau frica m-ar fi răpus.
Aveam nevoie de răspunsurile lui. Aveam nevoie să le rostească în mine. În tăcere. Aveam nevoie de efortul și teama și neliniștile și lașitatea care m-ar fi cuprins urcându-l. Aveam nevoie să știu că nu voi da înapoi. Că nu voi renunța, ca de atâtea alte ori, la luptă, mințindu-mă că poate e mai bine așa.
Știți și voi. Nu e mai bine. Lupta continuă în tine ani și ani, tot mai departe de câmpul de luptă și cu arme tot mai ticăloase scornite de mintea înșelătoare și trădătoare. Spunându-ți că e mai bine așa. Că așa a trebuit să fie atunci. Că ai fost înțelept acceptând înfrângerea. Că te poți obișnui. Că nici nu e așa de rău…E foarte rău să nu urci muntele care ți-a fost dăruit.
Cum știi care e muntele tău? Simplu. El îți îmbracă orizontul, iar soarele, de cele mai multe ori, răsare sau apune în dreptul lui. Nu ai cum să nu îl recunoști. Doar e al tău. E drept, poți să te faci că nu-l vezi. Dar până când? Și, mai ales, de ce? Așa că am ales să urc muntele din fața mea.

Cum știi care e muntele tău? Simplu. El îți îmbracă orizontul, iar soarele, de cele mai multe ori, răsare sau apune în dreptul lui. Nu ai cum să nu îl recunoști. Doar e al tău. E drept, poți să te faci că nu-l vezi. Dar până când? Și, mai ales, de ce? Așa că am ales să urc muntele din fața mea.

Acum am înțeles de ce sunt singur. De ce tăcerea e singurul aliat. Cel căruia nu trebuie măcar să-i rostesc numele. La poalele muntelui am întâlnit lianele minții care se împleticeau cu arbuștii veseli ai gândurilor fugare. Și se împleteau atât de vrednic că abia le făceam față cu cuțitul meu mic, primit în dar, meșteșugit în flăcări de un fierar vestit. Am tăiat cale cu greu, iar spinii, tăindu-i, îmi înroșeau mâinile plătitoare de sânge. Nimic grav, mi-am spus. N-ar fi prima dată.
În schimb m-am hrănit cu fructele păducelului și ale măcieșului ce îndeseau hățișul. Și am înțeles că ce nu te lasă să mergi mai departe, te poate hrăni uneori. Daca nu te poate opri cu liane sau spini, te poate opri cu fructe. Așa e și frica, mi-am spus. Și am mers mai departe, urcând printre stânci dărâmate și grohotișuri repede urnindu-se la vale. Lespezile fugeau de sub picioarele mele ca și cum nimic din jurul meu nu era real. Dar muntele era acolo. Era real. Stâncile, lespezile, grohotisul, erau parte din el. Dar muntele care părea de neclintit cum ar putea să fie atât de mișcător? Ar fi mai prudent să renunț? Întrebam cu speranța măruntă că poate ceva din mine va fugi către casă luîndu-mă cu sine. Că vom reveni mâine cu încălțări potrivite pentru munte. Mâine. Mai târziu. Niciodată.
N-am vrut să mă las pradă amăgirii. Deși amăgire părea totul împrejur. Copacii nu mai erau copaci. Pietrele nu mai erau pietre. Nici muntele nu mai sunt sigur dacă era munte. Oricum nu era un munte obișnuit. Sau nu părea. Dar am mers mai departe. Așa nesigur de pietrele pe care călcam, nesigur de gândurile care mă însoțeau și de care îmi era teamă că vor încerca să mă întoarcă din drum. Mi-am spus atunci că totul e o iluzie. Chiar totul? Chiar și eu? Am atins pietrele cu mâna. Păreau reale. Am privit sângele închegat și prăfuit pe mâinile mele. Părea real. M-am privit pe mine și… n-am știut ce să cred. Părea că sunt eu, dar oarecum altfel. Parcă în ochi strălucea ceva. E poate de la oboseală, mi-am spus. Sau poate de la praf. Și am mers mai departe.

carare
Cărările deveneau tot mai greu accesibile și de fapt dispăreau mereu apărând din nou pentru scurtă vreme. Doar pentru a dispărea din nou. Cineva se joacă aici cu mine, am gândit. Cum să gândesc așa? Eu aici sunt singur. Doar cu muntele meu. Eu trebuie să îl urc, iar el trebuie să se lase urcat. Mă rog, are dreptul să se mai împotrivească uneori, dar așa, mai mult de formă. Mi-am spus asta și m-am încrâncenat să găsesc calea ce ducea spre prima muchie a muntelui. A fost greu, dar a mers cumva. Ajuns pe muchie am simțit suflarea caldă a unui fir de vânt ce făcea să urce negura văilor de pe fața însorită a muntelui. Am continuat drumul în ceață. Ceva în mintea mea se străduia să mă întoarcă din drum. Nu ai să găsești drumul spre vârf. Și oricum e trecut de amiază. Te poate prinde întunericul aici. E periculos. O voce îmi șoptea toate astea. Dar nu era vocea mea. Era mai mieroasă și mă ademenea spre casă. Îmi închipuiam casa încălzită, o cană de ceai de anason cu lămâie și miere îmi făcea cu ochiul. În casă mirosea placut a cartofi la cuptor. Smântâna, mujdeiul și untul odihneau pe masă. Nu, nu, am zis. E ireală vocea asta. Nu e vocea mea. E sigur vocea celui care se teme că voi reuși. Și atunci părerea lui nu va mai face un ban. Așa că am pornit prin ceață. Mai departe.
Ați umblat vreodată prin ceață pe munți? E o altă lume. Ceața împinsă în valuri de firele de vânt se însoțea acum cu stropi de ploaie rătăciți. Dar nu atât de rătăciți ca să nu mă găsească. Pe mine, destinația lor. Pașii îmi apăsau tot mai greu stânca sau smocurile de iarbă. Cumva, o coaliție a mușchilor mei, lupta împotriva dorinței de a atinge culmea muntelui. Să întâlnesc acolo zeul de piatră care să îmi dea răspunsuri la toate întrebările era tot ce îmi doream. Nu părea mare lucru pentru un zeu, la urma urmei.
Dar drumul urca nesfârșit. Iar lumina scădea simțitor, în timp ce soarele se ascundea misterios în norii roșiatici de la asfințit. O să plouă și mâine, mi-am spus, urcând mai hotărât spre culme. Urma să rămân acolo peste noapte. Era prea târziu să mă întorc în siguranță. Stropii de ploaie rătăciți mai devreme erau acum bine organizați și numeroși. Și nepăsători. Se loveau de mine fără să le pese. Ce-i drept și eu mă loveam de ei. Și începea tot mai mult să nu-mi pese. Și începea tot mai mult să îmi pară bine.
Vârful muntelui se ghicea doar în față. O stâncă plată se dezgolea dintre tufele de ienupăr pitic. Am ajuns la ea pe ploaie. Aproape în întuneric. Asta a fost tot? Mă întrebam prostit, uitând de efort. Nu. A mai rămas noaptea și apoi coborârea. Ca orice drum, și drumul acesta al meu mă purtase înspre vârf și urmă să mă ducă înapoi. Acasă.

stele munte noaptea
Dar noaptea se așternuse peste munte și peste orizont și norii și ploaia adânceau întunericul într-un mod neprefăcut. Nu era o beznă a amăgirii. Era o beznă perfectă. De la care nu poți aștepta vreo scânteiere. Și a trecut așa mare parte din noapte. Alături de mine au stat teama și frigul și neîncrederea și apoi speranța și îndrăzneală și, mai ales, hotărârea de a merge mereu până la capăt. Am știut ca au stat alături de mine ca niște prieteni buni, când, în puterea nopții, cerul s-a deschis lăsând stelele să își facă de cap după voie. Una licărind verzui, alta albăstrui, alta roșiatic, poate Marte…
Singurătatea, deși înfricoșătoare, mi-a fost prielnică. În noapte, întunericul din tine e mult mai înfricoșător decât cel de afară. ”Et nox iliuminatio mea”( Și noaptea va fi lumina mea).

În noapte, întunericul din tine e mult mai înfricoșător decât cel de afară. ”Et nox iliuminatio mea”( Și noaptea va fi lumina mea).

Când întunericul se lasă luminat de visare, de steaua călăuzitoare a gândului tău bun, atunci înțelegi de ce omul și-a ridicat ochii mereu spre cer, căutând răspunsuri în strălucirea stelelor, toate purtând reflexia unei lumini de la începutul lumii. Acea lumină eternă, dar care se naște și renaște mereu asemeni ție. Asemeni lumii.
Departe de lumea oamenilor e mai ușor să deslușești tocmai tainele acestei lumi. E nevoie uneori să te oprești pentru a înțelege mersul lucrurilor. E nevoie uneori să oprești zbuciumul pentru a-l ințelege. Cu gândul acesta în minte, razele soarelui au licărit pe sub norii aducători de ploaie. Lumina dinaintea răsăritului e cea mai bună călăuză când pleci la drum. Căci ea întâlnește pământul și-l luminează. Așa a fost și drumul spre casă. Luminat.
Chiar lustruite de ploaie pietrele îmi croiau drum trainic. Neșovăit. Urmam cu pași siguri cărări acum știute, iar teama era departe de inima mea. Un altfel de înțelegere îmi ocrotea gândul și fiecare pas mă apropia de o lume de care până ieri mi-era frică. Fără rost. Dar cu foarte mare rost.
Căci rostul fricii este de a ne face conștienți de încercările pe care viața ni le așterne în față. Știu acum că nu există curaj. Doar frică asumată. Cea de care înveți să nu te temi. Cea pe care înveți să o folosești pentru a merge mereu înainte. Spre tainele ce așteaptă să fie înțelese.

Rostul fricii este de a ne face conștienți de încercările pe care viața ni le așterne în față.

La baza muntelui m-am oprit întorcând privirea spre muntele învăluit de neguri. Dar el era acum cunoscut prin stâncile și cărările lui, dar mai ales prin înălțimile lui de unde am avut privilegiul de a înfrunta întunericul și apoi lumina. Acum nu-mi mai e teamă. Acum știu.
Casa gândului meu e acolo unde focul interior încălzește adăpostul efemer al inimii mele.

LĂSAȚI UN MESAJ