ÎN MUNȚII DACILOR

Turismul ecvestru nu e doar o modalitate de a te plimba cu calul pe dealuri și munți. E ca și cum ai încăleca pe un vis pentru a ajunge acolo unde te poți găsi vinovat de a nu fi crezut cu adevărat că poți ajunge.

Când vă vorbesc de cetățile dacice din munții Oraștiei vreau să înțelegeți că pentru mine sunt un fel de a doua casă. Că mă întorc acolo ori de câte ori pot ca și cum aș merge la bunici. Cu aceeași sete de a găsi lucruri normale și firești cu parfumul neschimbat de mii de ani. Dar de fiecare dată când ajung acolo, parcă tot nu îmi vine să cred că e adevărat. Și de asta mă simt vinovat într-un fel. Pentru că sentimentul de măreție, de centru al universului, e atât de fascinant și de puternic că parcă ceva din mine, mult prea rațional, se lasă greu convins.

Dar pentru o aventură călare până acolo e deja un motiv destul de bun. Așa că într-o bună zi am pus bagajele pe cai, cât mai puține lucruri, chiar prea puține lucruri, după cum vom vedea. Patru cai și patru călăreți. Spre sud-sud vest. Plecând din Cluj. În căutarea misterioasei capitale a marelui imperiu dacic. A decouvrir, cum spun franțujii. Adică descoperind și neștiind drumurile. Pe lângă cai și echipament, harta și busola. Și gândul bun trimis înainte, ca un sol de pace, să ne desfacă zările și să le îmbuneze. Așa că, Sarmisegetuza Regia, vezi că venim!

Am traversat dealurile Clujului, am ocolit Cheile Turzii prin Cheile Borzești, pentru a ajunge la Buru. Trascăul Nordic e spectaculos. Să vezi Cheile Turzii cum se apropie de tine cu viteza domoală a calului e fascinant. Să cobori la Buru știind că tocmai pășești pe vechiul drum roman ce lega Turda (Potaissa) de Roșia Montană (Alburnus Major) e o experiență care te teleporteaza într-un timp îndepărtat din care, cu puțin meșteșug și multă visare, începi să extragi imagini, trăiri, gânduri.

Dar în puțini kilometri te trezește versantul înalt, abrupt și impresionant al Colților Trascăului. Piatra Secuiului la 1.100 de metri veghează asupra văii și a integrității cetății Colțești/ Trascău. Bagaj puțin, mâncare puțină. De foame, am spart câteva capsule de mac de pe câmp și ne-am tratat cu semințe. Când macului îi spune latinește Papaver somniferum, e bine să dozezi cu grijă cantitatea. Cum nu am avut măsură, somnul din timpul nopții ne-a fost greu și adânc. Doar Gelu, vajnicul și destoinicul și bălanul, ce mai fornăia când jivinele pădurii foșneau pe aproape.

De aici am urcat pe Bedeleu, un munte ca o pâine, de unde am ținut creasta până spre Florești, de unde am coborât în Valea Mănăstirii, la mănăstirea Râmeț. Drum pietros grozav și abrupt. De acolo, pe văi și dealuri, ocolind Alba-Iulia și trecând Mureșul pe la Vințu de Jos, am ieșit în șosea și, trecând și peste calea ferată și drumul european ce leagă Sebeșul de Simeria, am intrat pe Valea Sebeșului, înnoptând la Pianu de Sus, într-o stână fără viață, căci oile erau în munte la vremea aceea. De aici, trecând culmea spre Cugir, am urcat spre Vârful Tomnatic, înnoptând la Prislop.

Să vă spun că astea se petreceau pe o ploaie cu ceață ca în filmele de groază sau să nu vă stric visul de vacanță ce sper că deja a încolțit în voi? Dar ploaia ce are? Ceața ce are? Vântul, la fel, ce are? Sunt doar figuri de stil pe care natura le folosește din plin pentru spectacolul vieții. Da, am fost uzi până la piele, dar am găsit adapost pentru cai și camere pentru noi în cabana Prislop și noaptea a trecut învăluită în vise și parfumuri de altădată.

Dimineața ne-a însoțit cețoasă până pe Vârful Tomnatic, unde, la o stână ca-n povești, ne-am încălzit la focul viu, ce alunga duhurile rele și lupii sau urșii cei prădalnici și prefăcea laptele în caș dulce. Puteam fi în orice secol sau în orice mileniu. Ați trăit asta vreodată? Mâinile femeii care ne întindea bucăți de caș să gustăm erau parcă purtătoare de har și grație. Am fost copleșit. M-am pozat cu blana de oaie a ciobanului încercând să mă imortalizez în postura de cioban al Carpaților și al mioarelor, ca un copil dus prima dată la muzeul de istorie. Și știu că datorez acelui loc și acelei clipe multe dintre faptele și vorbele mele legate de Carpați.

Cât de simplu pare totul și cât de natural tot ce se întâmplă! Dar cât de profund și de fantastic e totul!

O stână mică cu două încăperi. Una pentru cașurile puse la uscat, alb imaculat pe fundalul unor pereți negri igienizați de fum. Cealaltă de la intrare, mobilată cu un pat mare, o masă și două focuri, deasupra cărora atârnau ceaunele cu laptele pus la închegat. Caii ne fremătau afara. Ploua și nu ne-am fi dat duși o veșnicie de acolo. Dar ei știau că mai avem cale de mers.

De acolo înspre Godeanu am întâlnit multe turme de oi, semn al unei civilizații de crescători de animale care nu și-au pierdut sensul vechi și adânc al vieții în natură. Cu lupii și cu urșii laolaltă. Cu temerile și cu vrednicia laolaltă. De pe Godeanu, am coborât pe Culmea Grădiștei spre sanctuare. Dar nu le-am călcat cu caii. Am parcat la Monu, prietenul meu, și la familia lui primitoare, agățați într-un umăr al muntelui. Dacii montibus inhaerent. Ne-am îndestulat cu plăcintă cu brânză și cu tocană de hribe și am albit totul cu laptele de vacă proaspăt muls. Apoi, cu poveștile despre aurul furat al dacilor, despre oameni și despre viață, ne-am lăsat pradă somnului.

Visarea m-a dus într-un loc de taină în care adevărata comoară a dacilor fusese ascunsă. Ea nu era prețioasă din cauza aurului, ci prin faptul că ascundea legile drepte venite din zorii istoriei acestor locuri. Bărboși pletoși mi se înfățișau ca niște umbre ce se luminau spunând că zilele marilor adevăruri se apropie de noi. Și că e nevoie să avem inima curată și deschisă. Că așa ne vom recunoaște între noi, prin faptul că ne vom iubi unii pe alții, și astfel vom face ca Pământul să înflorească și să rodească, dând adăpost oamenilor și animalelor deopotrivă.

A doua zi am lăsat caii la odihnă într-o împrejmuire cu iarbă bună pusă la dispoziție de prietenii mei de acolo și am plecat spre Sarmisegetuza Regia. Pe jos, pe cărări, atingând cu pasul drumurile dacilor, spulberând praful și descoperind mulțime de fragmente de ceramică peste tot. Am intrat în cetate pe la poarta de vest, am urcat pe potecă și am îmbrățișat fagul meu prieten. Apoi, ca din vis, a apărut profesorul meu de istorie din liceu, dl. Cerghi, parcă nu îmi venea să cred. El fiind încă una din cauzele neliniștilor mele în legătură cu civilizația dacilor. M-a recunoscut mai greu la început, fiindcă în liceu barba și pletele erau interzise, apoi și-a adus aminte că eram trei flăcăi cu numele de Mugur și asta e mai greu să uiți, mai ales că eram toți împătimiți ai muntelui, peșterilor și ai veseliei nesfârșite.

Dom’ profesor s-a arătat interesat de drumul pe care am venit călare – Valea Sebeșului, Pianu de Sus, Prislop, Tomnatic, Steaua Mică, Godeanu, Culmea Grădiștei și Sarmisegetuza Regia. ”Mugure, îmi zice, voi ați venit pe același drum pe care a venit cavaleria maură, atacând decisiv cetatea, după luni de rezistență îndârjită a dacilor.” Faci ochii mari când auzi așa ceva. Iar eu am rămas cu gura căscată. Belgiencele cu care eram așteptau traducerea care nu mai venea. Adică noi am găsit, ca și alți călăreți, maurii, cele mai la îndemână drumuri pentru a trece cu caii muntele.

Acuma mă credeți când vă spun că uneori mi-e rușine de mine că nu îmi vine să cred până nu ajung să îl trăiesc pe pielea mea? Că drumurile ne duc acolo unde lecții ale vieții ne așteaptă cu multă răbdare, cerând din partea noastră doar înțelepciunea de a le cuprinde și puterea de a le da mai apoi viață. Și de a nu uita să le trecem și noi mai departe în mâinile celor ce deja caută răspunsuri. Dar poate că aici se află cauza pentru care îmi strâng puține lucruri, pun șaua pe cal și plec singur sau cu unii dintre voi mai departe, în căutarea răspunsurilor pe care orașul mi le refuză uneori. În călătoria care mi-e cel mai tare dragă. Călătoria spre sine.

 

LĂSAȚI UN MESAJ