MUNȚII CARPAȚI – LOC DE TAINĂ PLIN DE MIRACOLE

La jumătatea distanței dintre Atlantic și Urali

E simplu să măsori pe hartă distanța de la Atlantic la Urali, pentru ca la jumătatea drumului să găsești România, un loc în care Carpații adună deopotrivă natură neatinsă, tradiții și oameni. Este și mai simplu să vezi totul din șaua unui cal, de la viața rurală tradițională până la peisaje spectaculoase.

Atitudinea carpatină

În Munții Carpați descoperi ceea ce noi numim atitudinea carpatină, non-balcanică, încă prezentă, cea care a ținut spiritul acestui neam treaz în vremuri lipsite de nădejde. Descoperi oameni care mai cred în valorile nepieritoare ale naturii, în respectul reciproc, în non-agresivitate ca semn al puterii interioare, în responsabilitatea cuvântului dat, în generozitate și în bucuria de a fi ajutat orice ființă aflată în suferință. Și toate astea nu pentru a fi recunoscut sau apreciat, ci din sentimentul împlinirii legilor străvechi ale bunului simț, al integrării în armonia vieții eterne.

Dacă ai o inimă pregătită să caute bucuria nemărginirii, vino să o descoperi, călare, în mijlocul naturii, străbătând munți sau ape, cunoscând oameni sau sălbăticiuni. Adevăratul drum acum începe!

Daksha – ecoturism ecvestru de altitudine

Când cu inima simți chemarea naturii, iar în minte îți aleargă herghelii întregi de armăsari înaripați, atunci e vremea să-ți înșeuezi calul și să pornești cu el spre poarta muntelui. Acolo se află acea dulce răcoare, pe deplin hărăzită celor însetați de libertate.

Aceste cuvinte nu își au alt scop decât de a trezi, în inimile celor dornici, gustul pentru drumețiile călare, dorința de a redescoperi adevărata față a României, cea curată, neasfaltată, plină de surprize generoase.

De ce călare? De ce nu pe jos? Poate din dorința de a ne schimba perspectiva. Poate că e nevoie de mai mult decât un mers biped pentru a cuprinde nemărginirea. Căci chemarea muntelui este adâncă și la fel este și nevoia de a trăi și împărtăși cu un prieten destoinic frumusețea lumii.

În munți, alături de cai, am trăit zile și nopți de neuitat. Am întâlnit oameni de o generozitate simplă, dar uluitoare. Caii ne-au purtat pe cărări uitate sau prin păduri neumblate, către acele tainice colțuri de țară ce așteaptă mereu să fie îmbrățișate.

Mersul călare te obligă la reflecție. Te obligă să îngemănezi visarea cu atenția și uitarea cu aducerea aminte. Caii îți oferă o dimensiune nebănuită a ceea ce inima ta poate percepe alături de ei. De aceea, fie că e arșiță sau că plouă de o săptămână, nu rămâi niciodată nerăsplătit. Pașii ritmați ai cailor te însoțesc în vis ca și în realitate în lungul drum ce străbate oceanul timpului. Primăverile se scurg, numeroase. La fel iernile, verile și toamnele minunate. Alături de cai regăsești ceva din farmecul legendelor și al poveștilor nemuritoare. Astfel de vise își găsesc începutul în iarba crudă a copilăriei când pașii mărunți se alungesc pentru a te desprinde de pământ învățându-te arta zborului. Cai albi, cu o nepotolită sete de libertate, te poartă peste nori, spre seninul inocenței. Mintea și inima sunt însetate mereu de a găsi acea minunată țară a libertății. O țară departe de granițele lumii cunoscute.

CĂLARE ÎN CARPAȚI – POVESTEA

Călătoria noastră începe în Transilvania, în fortăreaţa înconjurată de coroana munţilor iubitori de pace şi linişte.

Înainte de a urca spre munţi, vom curge lin spre valea Someşului, a Samus-ului legendar, de-a lungul căruia, în versantul tehnic stâng, apa a sculptat calcarele, în întuneric, pentru a aduce la lumină o civilizație multimilenară.

O istorie de 15.000 de ani – Calul de la Cuciulat

În peşterile de la Băbeni si Răstoci s-au găsit urme de locuire încă din eneolitic. Iar în peştera de la Cuciulat, punctul nostru de plecare, mâna iscusită a artistului primordial a pictat un om, o panteră și … un cal. Specialiştii l-au datat cu carbon radioactiv şi a rezultat o vechime de aproximativ 15.000 de ani. Căluţul este deci puțin mai în vârstă – cu 2-3.000 de ani – decât binecunoscuții săi veri de la Lascaux (Franţa) și Altamira (Spania).

Îmi cer iertare dacă emoția mă va cuprinde în timp ce vă împărtășesc aceste lucruri, dar mi-am petrecut parte din vacanţe în satul bunicilor, aflat la un kilometru de cariera de piatră în care se află peştera. Iar în una din vacanţe, împreună cu colegii mei din grupul Speotelex, am încercat să găsim o soluție pentru a intra în peştera a cărei intrare se surpase sub lama unui buldozer. Se spune că e o voce care se face auzită în noi şi care ne cheamă spre origini cu aceeaşi tărie cu care apele sapă stânca. O voce uneori nedesluşită, alteori uitată pentru un timp, dar pe care o recunoaștem în adâncul fiinţei noastre.

Privind căluţul pictat cu pricepere astăzi, cu ochii călăreţului, înţeleg că nu e doar o pictură pe un perete, ci că ea surprinde o atitudine, o oprire în urma unui galop spulberat. Picioarele sunt bine proptite, corpul grupat, îngrămădit, iar ancolura curbată, într-un gest de reţinere, hotărât, prudent, căutător… Calul acesta trăieşte sub ochii mei şi acum, după 15.000 de ani. Imaginea e puţin ştearsă de acţiunea apei, conturul este uşor difuz. Dar regăsesc aceeaşi scânteiere de viaţă, atât de binecunoscută din gesturile cailor mei, ale tuturor cailor noştri.

Istoria lor, cu aproximativ 40 de milioane de ani mai veche decât a noastră, se regăseşte atât de bine ilustrată în această pictură rupestră de doar câţiva centimetri pătraţi. Animal de preerie, precaut, mereu atent la atacul prădătorilor veniţi în goană din spate, mereu atent la obstacolele ce se ivesc în faţă. Obişnuiţi să fugă la cel mai mic semn de pericol, regăsim şi azi această natură sensibilă la caii noştri, natură pe care ne străduim să o modelăm odată cu a noastră, construind un climat de încredere reciprocă, baza oricărui parteneriat durabil între om şi cal.

Ne vom întoarce mereu la istorie în drumul nostru lung prin arcul şi bazinul carpatic. Dar ne vom continua drumul acum, străbătând istoria vie a prezentului.

calare2

Înşeuăm caii, potrivim bagajele distribuind egal greutatea pe flancuri, ne săltăm în şa şi pornim pe coline împădurite şi păşuni spre dealul Cozlei, de unde vom cuprinde cu privirea depresiunea Băii Mari spre nord şi culoarul sinuos al văii Someşului spre sud. Urcuşul e greu şi din când în când ne aşternem paşii alături de cei ai cailor pentru a-i uşura şi pentru a ne dezmorţi picioarele. Respiraţia ni se îngemănează şi ne amintim de importanţa acestui mod de a comunica cu caii, de modul sublim, delicat, de a ne recunoaşte reciproc mirosurile. Un fel de salut olfactiv, de comunicare prin simţuri şi nu prin cuvinte. Un gest atât de fratern şi de secular, încât ne transportă prin veacuri spre clipa aceea magică, a primei întâlniri dintre om și cal. Într-o altă ipostază decât aceea de vânător şi vânat. Aceea de parteneri de drum, de foarte lung drum şi de foarte adâncă visare.

– va urma –

LĂSAȚI UN MESAJ