LA ROȘIA MONTANĂ

Când am fost chemat să vorbesc la Fânfest despre turism durabil, am stat pe gânduri. Cu Mihnea mă știam de pe vremea când ieșeam călare prin Făget și pe dealurile din împrejurimi. Asta cu niște ani în urmă. Doar că în față aveam o cauză dreaptă: Roșia Montană. Și un gând ascuns, să arătăm că toată regiunea aceasta de Apuseni merită să fie altfel considerată decât zonă monoindustrială, unde doar mineritul prin raderea munților mai este posibil.

Dar dacă tot e să vorbesc despre asta, hai să o și facem. Adică destul cu prezentările pe pereți cu slide-uri și ppt-uri. Așa că “țolu’ pe chioru’“ și la drum. În linie dreaptă, pe hartă, Clujul e la vreo 50 de kilometri, prin munți poți face între 90 și 130 de kilometric, depinde pe unde alegi să mergi.

Am vrut să fim mai mulți, dar nu a fost să fie. Cum Fânfestul se organizează pe vremea fânului, căldură este din plin și entuziasmul ți se mai potolește când te bate soarele în cap. Așa că, împreună cu două amazoane și cu un intendent, am pornit la drum. Caii pregătiți, echipamentul corect și adaptat, busole, GPS, ceas cu GPS, sistem de navigare de la Bogdan Florescu pe Samsung S3. Ce să vă spun? În ce secol am putut ajunge! Călare pe cai! Nu că am refuza niște OZN-uri performante ca să putem călători oriunde. Dar cum extratereștrii se arată cu greu în zilele noastre, am rămas la aceeași veche metodă de deplasare: cu calul. Ești fericit când îți aduci aminte de zecile de mii de kilometri călare. Dar ești greu încercat când străbați cele câteva zeci de kilometri ai unei zile. De cal ce să mai vorbim?

Am mai vorbit de drumul roman care duce de la Turda la Roșia Montană. Drum pe care aurul și alte bunuri erau transportate. Drum cunoscut și ca drumul mocanilor, pentru că, vedeți, unde romanii au făcut drum, au făcut ca la carte, astfel că după 2.000 de ani încă poți umbla pe el. M-aș fi extaziat la maxim de acest drum dacă, din loc în loc, nu ar fi trebuit să mut copaci căzuți la pământ și să tai cu cuțitul crengi – ar fi fost bună o macetă!

Ajunși după o zi cu 40 de kilometri bătuți pe muchie aproape de Valea Arieșului, la Ocolișel, am traversat Arieșul prin vad și ne-am trezit pe un drum frumos cioplit în versantul tehnic drept al râului. Eram fericit. Valea Arieșului, pe care o iubesc atât de tare, a ajuns un drum cu multe curbe, cu un trafic nefericit și cam atât. S-a dus povestea cu calea ferată îngustă care se împletea armonios cu Arieșul și cu drumul până la Câmpeni. Acum mocănița e pe butuci (vor unii să facă ceva…), drumul e prost, așa că e greu să promovezi Valea Arieșului ca destinație turistică.

Doar că drumul roman, vechi cum e el, pentru montaniarzi, cicliști și călăreți e perfect. Are și deschideri cu peisaj, are și umbra pădurii ce coboară până la buza apei, trece și prin sate, cum e la Vidolm, apoi urcă iar pe nesimțite – mă rog, simți când ai cinci bușteni laolaltă pe care trebuie să îi tragi singur din drum, dacă nu ai avut cap să mai iei niște bărbați cu tine J.

Și uite așa, din poveste în poveste, am ajuns aproape de Roșia, într-un loc în care muntele era surpat și vegetația hotărâtă să nu ne lase să trecem. Vedeți, întotdeauna natura revine. Muntele s-a surpat, apoi repede s-au instalat speciile oportuniste (păducel, măceș, porumbar, dracilă), toate cu spini și cu cu o densitate căreia cuțitul meu manufacturat și viteaz nu i-a făcut față. Așa că am coborât cu caii la mână pe o pârtie neagră, până în Arieș, pe care l-am traversat în căutare de adăpost pentru noapte.

Pentru că trebuia să fim la festival a doua zi, am urcat dimineața caii în remorcă și am mers civilizat pe șosea până la Roșia Montană, străvechiul Alburnus Major. Aici mare balamuc, cu voluntari de la compania iubitoare de aur și câștig și cu nebunii frumoși iubitori de natură, viață, dragoste, muzică, dans, jocuri și alte chestiuni evident neserioase pentru o economie înfloritoare.

Nu vă povestesc cum a fost la festival, nici la prezentarea de turism sustenabil. Vă povestesc cum e să te plimbi Călare printr-o așezare veche multimilenara, unde unii au chef să facă monoindustrie, iar alții, așa cum a fost de mii de ani, să-și cultive câmpurile, să crească animalele, căci au vreo 600 de hectare pășune comunală, și să tragă foloase din resursele naturale ale zonei. Eu aici nu mă refer la aur, ci la natură. Pentru mine, ca agronom, crescător de cai și specialist în ecoturism, ba și evaluator de programe de ecoturism, multe lucruri au început să aibă un cu totul alt sens decât cel monoindustrial.

Și ne-am plimbat pe Cârnic și pe la Cetate, și pe la Piatra Corbului și Piatra Despicată, despre care nu v-a spus nimeni, probabil, că sunt rezervații geologice și că urmează să li se dea delete cu încă 3-4 munți laolaltă.

Și ne-am plimbat pe Cârnic și pe la Cetate, și pe la Piatra Corbului și Piatra Despicată, despre care nu v-a spus nimeni, probabil, că sunt rezervații geologice și că urmează să li se dea delete cu încă 3-4 munți laolaltă, și am mers Călare spre Valea Cornei, unde urmează să facă iazul acela uriaș în care să arunce 10 tone de cianuri pe zi, și am trecut prin șaua, spre cariera de la Roșia Poieni, de unde se vede în dreapta Geamăna cu cele două vârfuri și Detunatele. În șa sus, o cruce veche, ce era menită să păzească zările, privea cu compasiune la nebunia unei lumi de furnici. Cu două feluri de furnici. Unele ale locului, adaptate la natura frumoasă și generoasă, și altele răpitoare puse pe câștig. Nu merg mai departe cu povestea furnicilor. De fapt merg, doar că mersul acesta intră în prezent atât de tare, încât nu pot spune povești mai departe. Le putem trăi împreună. Dacă vreți. le putem da o formă frumoasă, prin oboseala mâinilor harnice și prin priceperea noastră. Dar numai împreună.

Noi, văzând cele ce erau de văzut, ne-am declarat mulțumiți. Am trăit una dintre cele mai frumoase experiențe într-un muzeu. Am intrat câteva sute de metri în galeriile romane, unde un inginer miner cu har ne-a explicat cum funcționau lucrurile și cam până unde merge istoria locului. Cam cu 800 de ani înainte de Cristos, când Agatârșii, un neam scitic de pletoși ce își împleteau părul cu fire de aur, s-au arătat interesați de filoanele de aur ce, la vremea cu pricina, străluceau în versanți. Au încins piatra cu foc de lemne, au stropit-o din belșug cu apă sau oțet, au făcut-o sfărâmicioasă și așa au intrat în pământ pe urmele aurului. Afară, un lapidariu cu stele funerare romane, alături de mașinării vechi utilizate în exploatarea aurului, te plonjează mai adânc în semnificațiile locului. Atât de mult mistificate astăzi. De ce nu e patrimoniu UNESCO eu nu înțeleg! Apoi poți vizita în sala muzeului o colecție de fotografii de la 1920, numită Aurarii, care e mai explicită ca orice. Poți cumpăra o carte plină de imagini cu istoria Roșiei Montane pentru doar 40 de lei. A, taxa pentru muzeu e doar 8 lei. Vorbesc de Muzeul de la mina de stat, nu de cel de la furnicile războinice și răpitoare.

Produs ecoturistic, mi-am spus. Și am aruncat șeile pe cai. Am urcat pe lânga tăul Brazi în șaua cu pricina, am trecut de câteva bariere cu aspect straniu și ne-am îndreptat spre Mămăligani. Am lăsat în dreapta drumul ce duce la Detunate, o rezervație geologică cu stânci de bazalt, și, ocolind Vârfurile de la Geamăna, am zărit în stânga iazul de decantare de la Roșia Poieni, cel cu biserica scufundată, sclipind în niște culori stranii. Poate că am fi visat și mai mult dacă nu am fi fost atacați pentru a doua oară de un armăsar negru, lăsat liber, ademenit de iapa mea, care găsise cu cale să intre în călduri. Proastă idee, care m-a costat o ruptură musculară, în alergarea mea disperată cu rol de intimidare a adversarului. Până la urmă, cu sprintul meu de copil de atleți și cu tehnicile de leadership la zi, am reușit să îl țin la distanță. Doar că noaptea se așterne pe nevăzute în munți, așa că ne-am pus tabăra în grădina unui gospodar simpatico și am lăsat visele să ne acopere și să ne ocrotească de grozăveniile lumii.

Dmineața am pornit într-o frumoasă traversare spre Ponor prin Trascău, cu peisaje care ne-au uimit. Cu pășuni delimitate cu garduri electrice, cu vaci și boi și cai și turme de capre și de oi, așa cum șade bine unei civilizații de crescători de animale în munți. E drept că imaginea Mordorului cu două vârfuri – Cârnic și Cetate (mă rog, al doilea deja retezat de cariera veche) – stăruia în mintea noastră.

Trascăul sudic e minunat, peisajele exagerează și se depășesc pe ele de la o oră la alta. E anormal de frumos. Am înnoptat în Valea Poienii, deasupra Vânătărilor (unde apa intră în pământ) și a Peșterii Huda lui Papară, zisă și a lui Zamolxe. De partea cealaltă era Floreștiul cu Cheile Râmețului. Dar între aceste două tendințe, noi am ales creasta, ca pe un semn al dreptății și al neînfricării, și am urcat pe niște drumuri și pajiști ca din poveste, spre culmea Bedeleului. Sălbăticie, singurătate, natura în pielea goală, perspective deschise asupra Văii Arieșului, ce mai, reclamă de televizor.

La Rogoaze era pustiu, cu ani în urmă am poposit cu caii acolo și am muls niște capre, cu aprobarea ciobanului, potolindu-ne setea de lapte proaspăt de capră și de viață liberă agățată in muntii patriei. A patriei mele, dacă mă înțelegeți ce spun. Coborârea spre Trascău a fost impresionantă, cu zidul colților Trascăului, cu Cheile Aiudului, cu toate perspectivele ce ni se deschideau la picioare.

Am înnoptat la poalele cetății Colțești. Am stat în povești cu Jenö, cu caii căruia am facut primul CD de promovare a turismului ecvestru în Patrie. Am avut vorbe bune, românii cu ungurii laolaltă. Despre cai, despre munte, despre sentimentul statorniciei atunci când gospodărești bogățiile țării tale și când știi să le sporești în folosul tău și al comunității tale.

Cu soarele asfințit în spatele cetății, am lăsat șirul gândurilor să străpungă asemeni apelor tăcerea nopții. Cu stele sclipind pe cer și cu flacăra inimii aprinsă am avut un somn luminat.

Trascăul și Metaliferii, cu Roșia Montană și tot ce înseamnă Apuseni, sunt o destinație de vis. E dreptul și misiunea noastră să nu îi abandonăm vreodată. Și e datoria fiecăruia care simte chemarea vieții și a naturii să păstreze întregi darurile lăsate oamenilor.

Călare am putut simți fiecare adiere a vântului și am putut cerceta buruienile de leac. Alături de cai am străbătut ca în poveste, ca într-un drum inițiatic, cărările ce duc la Roșia Montană și apoi ne întorc spre casă în cetatea Napocăi dacice. Adică în afara cetății, că noi ne ținem caii mai lângă pădure, în afara civilizației dezlănțuite a orașului și mai aproape de cultura firelor de iarbă, a frunzelor, a căprioarelor și a vieții în forma ei cea mai curată. Așa am primit munții și natura, așa trebuie să le dăm mai departe. Căci lumea nu începe și nu se termină cu noi. Suntem doar călători în oceanul clipelor spulberate de vântul veacurilor. Și a fi călător, o umbră ce a învățat să danseze printre picuri de ploaie, ar trebui să ne fie de ajuns.

LĂSAȚI UN MESAJ