APUSENI

Privesc o imagine alb-negru cu cai înşeuaţi şi oameni îmbrăcaţi bizar. Sub ea scrie: Turism ecvestru în Padiş, 1907. Cu siguranţă nu am fost primii care au urcat cu calul în Apuseni. Secole la rând călătorii aşa au străbătut calea muntelui. Călătorii…, calea…, aceeaşi rădăcină – cal.

Suntem în luna octombrie a anului 2000 şi, fără să vrem, marcăm, modest, începuturile turismului ecvestru de altitudine în România, cu un traseu pe creasta Apusenilor. Planul a fost simplu: înşeuăm caii şi plecăm spre Padiş. Luăm cu noi cât mai puţine lucruri, ne descurcăm cu ce găsim, trăim cu ce avem şi ne bucurăm de tot ce întâlnim în cale. Bun sau rău.

Am potcovit caii cu câteva zile înainte, aşa citisem. Am verificat şeile, am cusut ce era de cusut la ele, ne-am imaginat că totul e în regulă şi am pornit cu mult curaj spre vest, unde Apusenii ştiam că ne aşteaptă. Făcuserăm din timp programare.

Era un început de octombrie plin de culoare, o culoare ce avea să ne răpească şi puţinul realism ce ne mai rămăsese. Şi, îmbătaţi de culori, parfum de toamnă şi multă, multă visare, am pornit prin pădurile ce împresoară Clujul ajungând la un loc drag mie, căruia îi spunem La Trei Pini din motive mai mult decât evidente. Dar farmecul celor trei pini nu e doar izolarea lor pe coasta unui deal păşunat de turmele de oi din Vălişoara. Ei apar ca o poartă a muntelui, ca un semnal din depărtare.

Aici, călătorule, opreşte-te. Ridică ochii şi priveşte linia frământată a orizontului. E zidul Apusenilor, pe care de aici îl poţi contempla în tăcere. Departe, în zare, se ghicea Muntele Mare (1.826 m) cu acea licărire albă, stranie, în bătaia soarelui, dată de calota radarului militar. Acolo vom ajunge a doua zi la prânz.

Dintotdeauna m-au vrăjit depărtările. Stăteam ridicaţi în şa, absorbind distanţele în inimă, scurtîndu-le în imaginaţie, dorindu-ne să fi ajuns la locul de înnoptat, cu caii la loc sigur, cu focul aprins, apărându-ne de întuneric. Sentimentul de a te imagina în locurile în care vei ajunge e cunoscut călătorului. El se naşte odată cu dorinţa de a merge mereu mai departe. Uneori chiar dincolo de tine însuţi. Căci toate drumeţiile se fac în două sensuri, unul exterior, al străbaterii distanţelor măsurabile, și unul interior, nemărginit decât de propria visare. Acest al doilea sens e ceea ce eu numesc „călătoria către tine însuţi”. E căutarea de sine. Adevărata aventură a vieţii.

Ne-am alăturat celor trei pini negri, mari, supravieţuitori, loviţi de fulgere în urmă cu câţiva ani. Am privit împreună depărtările, ne-am adresat reciproc gânduri bune şi, primind binecuvântare din partea lor, am pornit către zare. Am coborât în Vălişoara. Un sat ascuns între colinele din apropierea Clujului, ferit la vremea aceea de zgomotele motoarelor civilizaţiei. Oamenii prietenoşi ne-au privit îngrijoraţi de soarta noastră şi a cailor noştri. Un om cumsecade ne-a îmbiat să culegem mere pentru drum. L-am ascultat şi apoi i-am mulţumit. Îi vom mulţumi mai vârtos peste câteva zile când vom fi înţeles că, prin el, din ceruri, cineva avea grijă de noi.

Ieşirea din sat a fost comică. Satul se uita la domnu’ doctor şi la domnu’ inginer cum, alături de trei cai, plecau spre coama muntelui cu desagii plini de entuziasm, de mere şi… cam atât. Ba mai mult, răsucindu-se glorios, samarul experimental ajuns sub burta calului sfârşi înainte de a începe galopul maiestuos, menit să impresioneze sătenii. De dincolo de nori, zeii zâmbeau. Primiserăm o primă lecţie. Ne va fi de folos, dar nu va fi ultima.

Păşunea din marginea satului avea iz de preerie americană, doar o linie de stejari seculari spărgea visul american, oferind loc plăcut de odihnă călătorului pornit spre Corona Montium în Apuseni, în inima Carpaţilor româneşti. Drumul nostru continua pe sub un bot de deal împodobit cu o „restignire”, un crucifix mare ce veghea ieri, ca şi azi, asupra călătorilor dintotdeauna. Ea ne îndrumă către Lita, de unde vom urca spre Cetatea Lita, vechea capitală a comitatului Cluj, cetate ce se sprijină pe un colţ de piatră, ruinele ei sfidând perfecţiunea naturii prin zidurile dărâmate ce codau un mesaj pentru trecător. Tot ce a fost creat se va distruge într-o zi, iar cu „trecut” sau „viitor” vom numi doar ce va fi atunci imposibil de înţeles ca prezent. În această clipă veşnică, atât de puţin preţuită.

De pe coama împădurită ce se alătura cetăţii, am coborât prin desiş, agăţându-ne de crengi uscate şi de curpeni, spre Moara de Pădure. De aici se deschide Valea Huzii, pe care vom urca anevoie spre Muntele Buscat.

Doar că toate adaptările şi reglajele ne-au costat un timp preţios. În octombrie seara coboară pe negândite, iar nostalgia nopţilor de vară nu face decât să adâncească amăgirea. Aşa că am căutat adăpost şi cu greu am convins pe cineva să ne primească. Oricâtă şcoală am fi avut şi oricât de bine intenţionaţi am fi fost, cu greu am reuşit să îl convingem pe badea Petru să ne primească să dormim pe jos în curte, nicidecum în podul cu fân. Aşa că am rămas alături de cai, lucru pe care l-am respectat cu sfinţenie în toţi anii care au trecut. Fără să-mi fi propus dinainte, în noaptea aceea am făcut un legământ, de a fi alături de caii mei, ziua sau noaptea, câtă vreme îmi va fi îngăduit să străbatem aceleaşi drumuri împreună.

Badea Petru păzea intrarea în munţi ca Sfântul Petru poarta raiului. Şi poate că, într-un fel, avea dreptatea lui. Umblau hoţii de cai, făcând pagubă oamenilor. Să îţi fure calul e o pagubă pentru oricine, dar pentru mocani ăsta e cel mai grav lucru. Mai grav ca moartea, care e privită ca o isprăvire a lucrului lumesc şi o trecere la cele cereşti. Dimineaţă, ca în istorie, Petru s-a căit de necredinţa lui, căci în lumina zilei aveam feţe de oameni de treabă, zâmbindu-i bucuroşi în timp ce strângeam balegile cailor din troscoţelul din curte. Noaptea i-a fost sfetnic bun. A înţeles că argumentul meu e puternic. Nu puteam fura caii cuiva avînd pe umeri şeile şi samarul, toate cântărind împreuna câteva zeci de kilograme. Deci caii noştri erau ai noştri. Doina, Maestoso şi micuţul, dar destoinicul Voicu. Aşa că ei au primit o mână de grăunţe din puţinul omului, iar noi am primit câte o cană cu lapte cald care ne-a încălzit ziua. Căci noaptea a fost rece, umedă şi neprietenoasă. Însă anii de experienţă pe munte, prin peşteri sau văgăuni prin care ne-am adăpostit făcând explorare, ne-au fost de folos. Până la urmă n-a fost rău.

Ne-am strâns mâinile cu căldură de data asta şi am început urcuşul pe cărări de piatră, de-a lungul văii, spre Crinţ şi Găbriana, pentru ca de acolo să ocolim Vârful Buscat, să ne oprim o clipă în Şesul Cald, pentru a privi spinarea impresionantă a Muntelui Mare. Drumul pietros m-a făcut să mă felicit că l-am ascultat pe Jaru, mare potcovar, cu care am discutat mult despre cum am putea proteja mai bine copita cailor pe cărările stâncoase ale muntelui.

Urcuşul pe Muntele Mare nu e chiar uşor. Le e greu cailor. Le e greu şi călăreţilor, care, din respect, devin pedestraşi, împărţind efortul urcuşului pe pantele abrupte şi stâncoase. Răsplata vine când, ajuns sus, totul se deschide. Drumul tăiat în serpentine printre jnepăn devine amintire, iar deschiderea păşunii alpine e impresionantă. În stânga, la sud, se vede valea Arieşului, risipită în meandre, înnodată cu şoseaua şi cu şinele mocăniţei de altădată.

Pornind în galop în lungul platoului uriaş ai sentimentul că survolezi valea din avion. Şi în ropotul copitelor aştepţi minunea să se întâmple, aripi de Pegasus să înalţe caii deasupra norilor, deasupra lumii. Copilul din noi încă visează şi poate crede cu adevărat în lumea fantastică a basmelor şi a poveştilor cu care a crescut. Iar în lumea noastră plină de incertitudini şi de necunoscut ce ar fi oare mai adevărat: visul copilului sau uitarea adultului, copleşit de rigoarea unei lumi de neînţeles?

Aici cerul e atât de aproape că îl poţi atinge cu mâna. Tu, pământul şi cerul străbunilor, împreună. Dintotdeauna pentru totdeauna. Aerul pe care îl inspiri intră direct în inimă. Oxigenul de data asta nu arde, ci purifică. Iar imensitatea spaţiului nu te mai sperie, ci te face să te simţi şi mai aproape de inima ta, a zeilor, a oricui. Eu cred că în mare parte căutarea noastră se adresează nemărginirii, infinitului din noi. Acelei cuprinderi care ne găzduieşte lăsându-ne mereu liberi. Liberi să alegem. Liberi să dăruim. Liberi să iubim.

În timp ce toate acestea se zbuciumă în inima ta, caii pasc liniştiţi, bucuroşi, ei ştiu toate lucrurile astea. De ce te miri, prietene călăreţ? Chiar ai uitat? Sub cerul nemăsurat, om şi cal stau mărturie pentru o lume creată să fie perfectă. Evoluţia noastră de câteva mii de ani alături de cai ne-a legat cu fire de taină, pe care le pastrăm cu grijă, ca pe un obiect nepreţuit, aşteptând clipa în care vom fi capabili să înţelegem semnele cu care au fost codate aceste mistere. De ce ne simţim atraşi de ei, de ce ne recunosc ca lideri, când ar fi atât de simplu să ne spulbere cu o copită? De ce lucrul acesta începe în copilărie şi nu se termină vreodată?

În lungile nopţi şi zile alături de ei, pe crestele munţilor sau în umbra pădurilor sau acasă în grajd, am cunoscut clipe de o perfecţiune inimaginabilă.

Folosim un limbaj diferit, dar gândurile ni se împletesc uneori anulând nevoia de cuvinte sau gesturi. E un miracol? Numai dacă întreaga viaţă este. Însă ca şi viaţa, aceste miracole trebuie înţelese dincolo de aparenţe, de amăgire. Acolo unde inimile noastre vibrează cu aceeaşi frecvenţă. Altfel toate imperfecţiunile ni se datorează. Călare în munţi ni se oferă prilejul de a descoperi miracole la tot pasul. Ca şi ocazii fără număr de a ne confrunta cu întunericul din noi. Sau cu lumina.

Drumul pe creasta Apusenilor e magnific. Marcajele sunt rare. Întâlneşti banda roşie mai mult accidental, dacă busola şi harta nu te-au lăsat să greşeşti. Iar drumul pe creasta Apusenilor în octombrie e şi mai impresionant pentru că oamenii şi animalele sunt deja în vale, la caselele lor, stânele de vară sunt pustii, iar liniştea naturii e deplină. Chiar dacă liniştea te sperie la început, tentaţia de a te adânci în ea e imposibil de ocolit. Foşnetul hărţii şi fornăitul cailor erau singurele sunete din afara acestei lumi. Noi vorbeam puţin, căutând să înţelegem cât mai mult din această tăcere, care vorbea despre noi, oameni şi cai, în imensitatea muntelui. Despre acel limbaj negrăit ce ne însoţeşte din primele zile de viaţă până în clipa de taină a trecerii spre nevăzut. Nu de puţine ori am cedat tentaţiei de a închide ochii, pentru a pătrunde mai adânc, cu celelalte simţuri, o realitate ce, în tăcere, ni se contura tot mai bogată. Am învăţat să ascultăm vântul, unduirile lui mişcătoare vorbindu-ne despre curgerea timpului. Despre cum vântul îşi schimbă direcţia, la ora răsăritului şi la apus, cu aceeaşi precizie dintotdeauna. Ce mult mi-au lipsit aceste lucruri în Cluj, oraşul drag inimii mele! Stropii de ploaie urmau o partitură scrisă parcă pentru instrumente de percuţie, pe care apoi o neglijau, improvizând, descriindu-ne ritmuri vechi, de la facerea lumii. Cu anii, am învăţat că nu e nimic la întâmplare şi că acesta e un limbaj al naturii pe care trebuie doar să ni-l reamintim. Natura ne vorbeşte mereu. Avem nevoie doar de bunăvoinţă pentru a o asculta.

Ani mulţi am bătut munţii şi de copil i-am iubit şi i-am cercetat pe dinafară şi pe dinăuntru. Aceste lucruri nu-mi erau străine. Dar prezenţa calului dădea o dimensiune magică călătoriei noastre. Atenţia lui către schimbarea vântului, către foşnetul frunzelor căzătoare sau vuietul pădurii de molid, către jocul luminii printre crengile pădurii, ne deschidea spre alte percepţii şi spre un alt mod de a înţelege tot ce ne înconjoară.

Am înnoptat într-o stână părăsită. Simţeam cum sângele strămoşilor noştri crescători de animale ne umbla prin vene. Gesturi nefolosite de mult ieşeau la iveală. Am luat şeile de pe cai, i-am frecat bine să le punem sângele în mişcare. Mirosul lor ne îmbrăca în straie noi. Un miros care trezea multe amintiri. Un miros aparte şi de care te poţi îmbăta dacă iubeşti caii (pentru cei alergici la acidul hipouric recomand infuzia de trei-fraţi-pătaţi!). Am împărţit merele cu caii, tăind încet cu briceagul bucăţi mici spre a le savura pe îndelete. Făceam totul cu o migală care îmi amintea de bunicul meu şi îmi dădeam seama că noi trăiam acolo un altfel de timp. Aveam alte coordonate. Nu ne mai raportam la centrul oraşului, ci, poate, chiar la centrul lumii.

În toată această frumuseţe, o spaimă grozavă ne însoţea. Văzuserăm pe la prânz urmele unui urs. Nu foarte mare, dar suficient cât să ne dea de gândit. Obiceiul prost al vânătorilor de a momi ursul cu carne de cal ne ţinea mereu în alertă. Carnea de cal e dulce, iar ursul pofticios prinde repede gustul. Asta însă a făcut ca noaptea să fie şi mai frumoasă. Am dormit cu simţurile treze. Am ascultat poezia nopţii care ne-a încântat. Însă nu ne-a împiedicat să ne trezim urlând ca lupii în faţa stânii la auzul unor zgomote ciudate. Eram ca doi ciudaţi disperaţi, ieşiţi din sacii de dormit ca nişte libelule prin metamorfoză. Nici nu ştiu cum am ajuns atât de repede afară, pentru a ne lupta cu…. Nu, nu cu ursul, poate doar cu ursul din noi. Căci Doina intrase în călduri, iar mirosul acela plin de mesaje ale vieţii ademenise nişte cai dintr-o poiană învecinată. Sunetele ciudate erau de fapt vorbe dulci pe limba cailor. Am râs şi ne-am reluat somnul vigilent.

Dimineaţa ne-a trezit lumina. Caii erau veseli cu burţile pline, gata de drum. Ne-am strâns lucrurile, am pus şeile pe cai, am mulţumit Cerului şi am pornit mai departe. Caii se jucau ciupindu-se unul pe altul. Mâzga fertilă, cum o numea Vasile Voiculescu, trimitea semnale feromonale, iar Maestoso şi Voicu, deşi castraţi, erau, să zicem, uşor tulburaţi şi se purtau ca nişte adolescenţi rătăciţi pe plaja nudiştilor. În această veselie generală, chiar şi ceaţa toamnei s-a risipit ca prin farmec şi, umblând pe coama muntelui, ne-am îndestulat cu imaginea crestelor înierbate sau împădurite ori pe alocuri golaşe. Potcoavele cailor loveau când iarbă, zdrobind-o şi eliberând arome ameţitoare, când stâncă, scânteind miros de cremene. Pe alocuri spărgeau oglinda apelor din izvoarele muntelui. În acest festival de mirosuri şi sunete, kilometrii se desfăşurau negrăbiţi pe hartă.

Viteza medie de deplasare cu calul nu e cu mult mai ridicată faţă de mersul pe jos. Dacă mergi doar la pas e chiar aceeaşi. Dacă alternezi pasul cu trapul şi galopul, pentru a coborî apoi la trap şi din nou la pas, în succesiunea firească unei bune gestiuni a efortului cailor, poti urca media orară la 8-10 km. Poţi chiar mai mult, dar trebuie ca atât caii, cât şi călăreţii să fie foarte bine pregătiţi.

Pregatirea „tehnică” e importantă şi ne asigură libertatea de a visa şi de a gusta toate savorile muntelui văzut sau nevăzut. Nicio aventură călare nu poate fi lipsită de această parte care îngemănează visarea cu planificarea riguroasă, poezia cu matematica. Un adevarat călător călare este acela pentru care reuşita constă în perfecţiunea lucrurilor simple. Iar simplitatea nu este vreodată simplistă.

 

Ce călăreţ nu a visat să plece într-o zi cu calul prin păduri? Să descopere natura în locuri îndepărtate stând în şa. Însă pentru a fi capabil să pleci pentru mai multe ore, zile sau săptămâni împreună cu calul tău în natură, ai nevoie de o sumă de cunoştinţe care să îţi permită un minim grad de autonomie. Fie că e vorba de topografie sau de noţiuni de securism uman sau veterinar, că e vorba de a şti să faci noduri sigure sau să repari o scăriţă la şa, toate detaliile trebuie cunoscute teoretic şi stăpânite practic. O spun asta acum, după aproape 20.000 de kilometri parcurşi cu caii prin munţi. Pentru că atunci aveam o mulţime de noţiuni tehnice şi o încredere absolută în capacităţile noastre de a soluţiona orice problemă.

Azi, zâmbind, văd lucrurile cu totul altfel. Şi pe măsură ce aflu şi aplic tot mai multe noţiuni din acest domeniu vast al turismului ecvestru, mă simt tot mai sigur şi asta mă face să fiu, cu atât mai mult, prudent.

Dar la vremea aceea nimic nu ne putea răpi farmecul munţilor care ni se revelau, aşternuţi la picioarele cailor noştri. Pentru că noi eram călători în Ţara Moţilor, pluteam călare la altitudine în Ţara de Dincolo de Nori, iar în inimi aveam herghelii întregi de cai înaripaţi care galopau sălbatic.

Am mers preţ de două zile fără să vedem chip de om. Şi nici de fiară. Doar o veveriţă neagră ne-a ieşit în cale. Am ţinut-o tot aşa, mereu pe creastă. Deasupra Albacului, din locul numit La Garduri o panoramă impresionantă începea să se deschidă. Era depresiunea de la Horea, o pâlnie uriaşă cu cătune izolate aruncate pe coaste. Atmosfera era limpede şi vedeam departe în zare cum culmile munţilor se modelau infinit. Spre sud-vest am recunoscut vârful semeţ de la Piatra Craivii cu cetatea dacică, ca un adevarat cuib de vulturi ce veghează la nemurirea fiinţei noastre.

Am ţinut curba de nivel pentru a ocoli această depresiune fără a pierde altitudine. Ne aflam cu ceva peste 1.500 de metri. Pe partea opusă nouă, spre vest, cu cu o altitudine ceva mai joasă, vedeam culmea Fericet, locul de naştere al lui Horea, marele revoluţionar. E fascinant cum astfel de călătorii te basculează brusc de la geografie la istorie, de la botanică la geologie şi din prezent în trecut.

Urmam poteca spre platoul de la Apa Cumpănită spre a ne îndrepta spre Vârful Petreasa, iar de acolo, coborâre spre Şaua Ursoii. De aici, pe la Dealul Clujului spre Poiana Călineasa. Călineasa e o aşezare temporară unde trebuia să întîlnim seara maşina cu provizii. Poiana Călineasa e un loc cu aceleaşi veleităţi ca şi muntele Găina, dar nu atât de politizat. Aici în fiecare iunie se ţine Târgul de la Călineasa, puţin înainte de Sânziene. Târgului îi spune „La dat şi la luat”. Pentru că aici crişenii cu moţii luau şi dădeau pari şi bolovani unii în capetele celorlaţi. Bineînţeles cearta pornea de la fete. Dar ce e mai ciudat e că husarii unguri plăteau lotrii rumâni să chinuie mica nobilime maghiară ce deranja cu năravurile şi obraznicia Curtea de la Viena. Unii dădeau banii, iar alţii, fericiţi, îi luau. Ce comedii savuroase ştie elabora istoria uneori.

Estimările noastre au fost puţin prea fanteziste, aşa ca am ajuns în Călineasa pe întuneric. Aici speram să găsim vreun cunoscut şi să adăpostim caii. Îi vedeam obosiţi şi ar fi meritat din plin o iesle cu fân şi un aşternut moale în grajd. Lumini se strecurau pe la geamuri şi în lătratul câinilor ne îndreptam spre o stână unde doctorul avusese cândva pacienţi. Odată ajunşi, luminile s-au stins şi ne-am dat seama că din nou apăream, noaptea, la poarta unor oameni neîncrezători. Cumva recunoscând vocea celui care o vindecase cu fel de fel de doftoricale, stăpâna casei ne pofti înăuntru fără a întelege o iotă din povestea noastră. ”Şi cum, domnu doctor, aţi plecat numa aşe, fără treabă? Înţăleg, înţăleg… Numa’ aşe, cu caii… Aşe v-o vinit. No, îi bine dară. Da’ poate v-a fi foame?” Abia aici femeia desluşise taina cea mare. Eram rupţi de foame. Iar stâna lor mirosea a mămăligă şi lapte prospăt muls. Vasul cu smântână iradia atmosfera camerei, convingându-ne, dacă mai trebuia, că raiul e pe pământ. A doua zi a apărut şi echipa de intendenţă cu proviziile. Înnoptaseră aiurea.

 

Am plecat spre Ic Ponor la cabana doctorului, ne-am refăcut o zi şi am încheiat circuitul spre Cluj cu o coborîre de 19 ore pe cal, stabilind un record personal de care mă ruşinez şi azi şi pe care nu vreau să îl depăşesc vreodată. Deşi lungă şi grea, epuizantă şi plină de neprevăzut, această experienţă ne-a edificat asupra multor taine ascunse în manualele de turism ecvestru.

Am ocolit lacul Fântânele-Beliş, care era atât de secat încât biserica, acoperită altădată de ape, era acum cocoţată pe un dâmb faţă de luciul apei. Am traversat Mărişelul, cea mai mare aşezare de altitudine din România, cu o suprafaţă cât Bucureştiul. Şi, chiar obosiţi, am găsit resurse de a rămâne uimiţi în faţa măreţiei naturii, a calului şi, de ce nu, a omului. Acest pribeag prin milenii, alături de calul lui, căutând mereu paradisul pierdut.

În ochi cu luminile oraşului ce spărgeau bezna nopţii, jos, în vale; cu vântul spulberând coamele cailor sus, pe Culmea Ijarului, şi cu mămăliga cu brânză şi smântână aburind mereu în mintea noastră, am declarat încă o dată: Raiul e pe pamânt!

 

LĂSAȚI UN MESAJ