CAII

Cine sunt ei? Ce sunt ei azi? Şi ce au fost timp de mii de ani pentru noi, specia bipedă, mult mai tânără, dar, spun unii, mult mai înzestrată din punct de vedere al inteligenţei. Să fie adevărat? Noi raportăm aceste judecăţi la valorile noastre. Noi am învăţat că suntem o specie superioară lor. Dar ei au citit oare aceleaşi manuale?

Ce cred caii despre noi? Să încercăm să găsim câteva răspunsuri împreună.

Cine sunt ei?

O specie apărută acum 60 de milioane de ani, sub forma primului reprezentant, numit Eohippus (numit astfel de cei ce au găsit fosilele lui pe continentul nord-american). Acest Eohippus era un căluţ în miniatură, de mărimea unei vulpi. Consumator de frunze în pădurile tropicale, care acopereau atunci mare parte a planetei. Cu degete la picioare, copita apărînd mai târziu, ca adaptare la spaţiile deschise pe care trebuiau să le străbată în fugă, pentru a se feri de prădători. O altă adaptare a fost şi creşterea sa în înălţime, pentru a avea avantajul vitezei.

Ce sunt ei azi?

În cazurile fericite, sunt companionii noştri pe drumurile din munţi. Sunt sportivii care alături de călăreţi sar obstacole mari (1,10-1,60 m) şi complicate, doar pentru a-şi mulţumi călăreţul. Fac progresii de dresaj uimind prin armonia mişcării şi uluind spectatorii prin determinarea cu care vor parcă să arate lumii întregi că anii numeroşi ai evoluţiei lor i-au adus în pragul perfecţiunii. Exprimând deplin generozitatea cu care se dăruie pentru a-şi aduce călăreţul pe podiumul marilor competiţii

.calare3

Ce au fost ei pentru noi timp de mii de ani?

Au fost şi hrană, şi mijloc de transport, au fost şi simbol al orgoliilor monarhice, şi mijloc al subzistenţei. Au fost partenerul credincios al călăreţilor tuturor timpurilor, străbătând împreună drumurile depărtărilor, ale timpurilor, ale vieţii…

Ce cred ei despre noi?

În primul rând sunt umiţi cât de puţini dintre noi înţeleg limbajul lor corporal, deşi ne văd capabili să învăţăm şi să vorbim multe dintre limbile grăite ale pământului. Cât de puţin înţelegem din tainele convieţuirii echitabile în grupurile de oameni şi cât de puţini sunt aceia care azi preţuiesc miracolul comuniunii dintre om şi cal într-un limbaj nerostit, poate adesea intuit şi întotdeauna răsplătit printr-un fremătat al nărilor catifelate, îndreptate spre noi în aşteptarea unui răspuns, a unei mângâieri!

Ne recunosc superioritatea de bunăvoie atunci când judecata noastră e dreaptă şi ne refuză autoritatea atunci când suntem stăpâniţi de ură, răzbunare, de fapt de propriile noastre neputinţe. Dar de câtă îngăduinţă şi răbdare dau dovadă, în aşteptarea clipei supreme în care ne regăsim, om şi cal, într-o adîncă stare de comuniune, de meditaţie şi, de ce nu, chiar de poezie!

Ei ne aşteaptă mereu să dăm tot ce e mai bun în noi, să ne descoperim alături de ei cu inimile mai pline de iubire, de neînfricare, de generozitate, de cinste. De onestitate. E mai ușor să ne minţim pe noi decât să ne minţim caii.

Deşi de multe ori orgoliul ne domină, ei ne vor scoate mereu la iveală slăbiciunile, pentru a le recunoaşte. Pentru a le învinge. Poate şi ei ştiu, ca şi noi, că un obstacol evitat e un obstacol pe care nu l-am depășit. Că obstacolul pe care îl vom evita mereu nu va fi depăşit vreodată.

Dar în timpul acesta am ajuns în vârf, altitudinea nu e mare, dar perspectiva de 360 de grade asupra orizontului e mai mult decât generoasă. Mai sus, de aici, avem nevoie de aripi, de caii zburători din basmele românilor. Lăsând caii să pască, vom încerca să desluşim câteva înţelesuri vechi ale convieţuirii strămoşilor noştri cu caii lor de poveste…

 

LĂSAȚI UN MESAJ